adanca. E intuneric aici. Si e doar apa. Nu tremura, nu se sparge, nici macar nu se cutremura la atingere. Pentru ca nimeni nu o poate atinge. Nimeni nu o poate gusta. Nimeni nu-i poate simti racoarea, nimeni esenta. E ingropata mult prea adanc, undeva in fantana in care se oglindeste un cer imbratisat cu dorinta de un nor. Singur. Nimic deasupra, totul dedesubt. Si e rece, e dur, totul pare sa se termine imbratisand niste pereti goi. Pereti ce poarta urmele a ceva ce a luptat doar pentru a castiga. Zgarieturile unor degete puternice, dar prea nehotarate. Incercari, as spune, disperate. Ale mele? Poate au fost candva, insa cu siguranta nu mai sunt. Acum tot ce ramane e oglinda apei din fantana in care se reflecta sinistra sufocare a unui cer tot mai gri. Dar de ce s-a stins totul asa de usor? Am fost prea slab? Prea naiv sa pot privi in fata ceea ce se ascundea in spatele meu? Credeam ca pot lasa lucrurile in urma, dar nu am putut. Nu ceva atat de mare. Nu tot ce aveam. Sau cel putin credeam ca am. Si in final, totul a fost in van, caci ce a fost lasat in urma am fost chiar eu. Parasit, langa o fanatana in a carei apa se framanta intunericul unui cer ce se prabuseste. Si odata cu el, cad stropi adanci, concentrand agonia si refuzul. Cad in neant, in adancurile propriei reflexii, se privesc si stiu ca acea clipa e aproape. Odata cu navala lor, ceilalti se ridica din adanc. Se ciocnesc si se contopesc intr-un proces halucinant, se aspira unii pe altii, se consuma reciproc. Din starfundurile fantanii rasare un cer ce poarta in sine o esenta de azur, iar eu, odata cu el, simt totul si ma las impins. In sus, fara sa ma uit inapoi, las in urma ce e mort si iau cu mine doar ce poarta o samanta din care poate creste un nou inceput. Las in urma ura, las in urma tristete, las in urma tortura a ceva ce parea atat de real si de dulce, si simt un gust amar. Da, asta si trebuie sa fie gustul vietii, caci nu poti simti cat de dulce e un lucru fara sa fi purtat amaraciunea in suflet. Din haul in care m-am inchis involuntar, inconstient, am renascut si m-am lasat mangaiat de lumina. Zambesc si mi se pare atat de linistitor. Nu am uita cum sa traiesc. Inima mea nu a incetat sa bata niciodata cum nu a uitat sa tina uscat un loc in care sa pastreze putina speranta.Am iesit din apa involburata, privind in urma doar pentru a contempla un ocean nemarginit. Si departe, unde cerul si apa abia se mai disting unul de celalalt, o ruina colapseaza, lasand in urma praf si o dovada a unei lumi ce mi-a alimentat pentru atat amar de vreme orbirea...
